De câte ori plec „pe-afară” nu scap ocazia de a zăbovi nițel și la televizor, să văd cum e și pe la ei când e vorba de emisiuni de fotbal. Mă mai și bucur când recunosc personajele din studio, foști mari fotbaliști despre care nu mai știam mare lucru în ultima vreme: ”Ia uite-l, nu mai știam nimic de el, ce-a mai încărunțit, dar ce bine vorbește!” – cam așa.
De câte ori îl văd pe Gică Hagi la interviu după un meci al Farului îmi imaginez că vreun străin aflat pe la București a dat pe Digi și îl zărește pe Gică: „Ia uite-l pe Hagi, ce jucător mare a fost, nu mai știam nimic de el, așadar e aici, în fotbalul de la el de-acasă! Poftim? Și-a făcut echipa lui? A luat și un titlu de campion? Foarte tare, bravo lui!”
Dincolo de satisfacția asta imaginară, prezența lui Hagi în fotbalul românesc dă o greutate pe care nu o putem cuantifica. Imaginați-vă ce ar însemna să-i putem aduna pe toți cei foarte buni, în același timp, în fotbalul nostru: Mircea Lucescu, Cosmin Olăroiu, Laszlo Boloni, Răzvan Lucescu, Cornel Dinu, Cristi Chivu, Daniel Pancu, Victor Pițurcă, Mircea Rednic, Adrian Ilie, Dan Petrescu, Florin Răducioiu, Bogdan Stelea, Ilie Dumitrescu, Mirel Rădoi și atâtea și atâtea alte nume mari. Dacă fiecare și-ar găsi locul aici, în fotbalul nostru, la cluburi sau la federație, oare nu am putea redeveni o forță? Dar ăsta e un alt subiect.
Mă bucur de prezența lui Gică și de ceea ce construiește de mai bine de 10 ani încoace. Poftim? El nu e zidar? Ba da, e zidar, spre deosebire de Bogdan Lobonț, selecționerul U20 care susține cu o privire neclară că nu e zidar ca să construiască. Diferențe de abordare…
Și mă mai bucur și de fiecare discurs public al lui Hagi. Pentru că fiecare expunere a lui e o lecție despre cum ar trebui să muncim, să gândim, să clădim. Video-ul viralizat după ce a ars Spitalul din Constanța e încă o dovadă că reușim, ca nație, să nu-i băgăm în seamă pe cei care ne spun niște adevăruri. Gică ne-a prevenit că va fi o prăpastie de rezultate după generația lui. Am trăit acele vremuri și recunosc că nu l-am crezut. Așa a fost, cum a zis el, și încă mai e.
Iar acest video în care vorbește despre infrastructură, spitale, școli, teatre, sport și alte lucruri esențiale pentru dezvoltarea unei națiuni s-a viralizat abia acum, după nenorocirea de la Constanța. Și după alte nenorociri identice.
Hagi este un tip foarte ambițios. Vorbește despre lucrurile acestea fără încetare. Le repetă, le repetă, doar-doar ne-o intra ceva în cap, doar-doar ne-om da seama că așa nu se mai poate, că așa nu ajungem nicăieri. Obsesia cu care vorbește despre fotbal și toate cele colaterale lui vine tocmai dintr-o mare ambiție. Aceea de a fi cel mai bun. Și de a fi și noi, ca nație, cei mai buni.
A fost la fel de ambițios ca jucător. Înclin să cred că ambiția l-a ajutat să ajungă în vârf mai mult decât talentul. „Să vrei să fii azi mai bun decât ieri și mâine mai bun decât azi” – a spus-o de atâtea ori. Atunci, cu alți ochi, îl vedeam în primul rând talentat. Acum realizez că talentul nu a fost principala lui calitate. Am avut fotbaliști mai talentați ca el. Dar mult mai puțin ambițioși, mult mai puțin muncitori.
Nu ne vom schimba pentru că așa zice Gică. Vom continua așa cum știm. Și-l vom banaliza pe Hagi și-l vom reduce la popularul „cine, bă, ăla de zice să fie bine, să nu fie rău? Ha, ha, ha!” Și-o să rămânem cu un ocean de hăhăieli și un deșert de performanțe, nu numai în fotbal, ci peste tot în viețile noastre, ca nație.
Dar, dacă trecem peste hăhăială și ne punem puținii neuroni la treabă, s-ar putea să descoperim că intenția de a face bine, de a construi ceva solid, de a nu face rău în jur pentru binele fiecăruia nu are nimic de-a face cu comicul. Așa că, Gică, nu te opri! Mai zi-ne, poate va veni un timp când vom înțelege și când vom și alege pe măsură.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER